Un înger, cu aripile frânte de dor
Crezând în soare, în cer și în nor,
Aspirând tăcut la înțelepciunea lor
S-a încredințat că printr-un simplu zbor
Se va înălța spre soare, dând din aripi ușor.

Ajuns prea aproape de focul mistuitor,
Îndrăznind prea mult, prea ușor.
A ars, fiind strivit, lovit și biciuit
De razele dogoritoare ale celui iubit.

Fără aripi, fără speranță, fără lumină, Îngerul a căzut.
Îngenuncherea îi este umilă.
Nicio speranță nu va fi să mai vină,
Raza e departe, lumina nu îi mai este facilă.

Resemnat, îngerul cu aripa frântă, plecată,
Nu a mai îndrăznit niciodată
Să zboare sau să privească spre soare.
Doar în singurătate îl mai strigă, îl doare,
Căci și acolo este… în așteptare.

Zi după zi, soarele răsare măreț,
Împrăștiind căldură și lumină-n dispreț.
Dar îngerul cu aripile frânte de dor,
Cu raze de iubire, supraviețuiește ușor.

Angela Ciuraru, martie 2014