Bătrâna salcie străjuiește malul lacului.
Prin ea, au trecut toate adierile vântului
Și seva dulce a pământului
Salcia, se știe, e plângătoare
Cu toate acestea, e uimitoare!
Salcia, nu lasă pe nimeni să-i șteargă lacrimile
Deși, plânsul ei se aude în toate adâncurile
Ale apei, pe care o străjuiește
Ale pământului, pe care crește.
Bătrâna salcie, este un copac smerit
Își ține crengile mereu aplecate
Pe ramuri, îi cresc doar lănci nu prea late
Rădăcinile-i, cată umezeala în pământul iubit.
Salcia, nu ridică niciodată ochii spre cer și soare,
Dar soarele îi străbate pletele-i rare
Îi mângâie durerile pe care le are
Marcate-n inele, în coajă, pe trunchiul ei mare.
Bătrâna salcie, rămâne o veșnică iubitoare a apei
De dorul ei, privește la ape, de pe alei
Ei i s-a dăruit cu toate ramurile înmugurite,
Înverzite, îngălbenite, în iarnă complet despletite.
