Toate articolele scrise de Angela

Locomotiva-muzeu

Locomotiva timpului trecut,
Pe drum de fier s-a petrecut.
S-a așezat uitarea pe ascuns,
Obiect expus, locomotiva a ajuns.

A tras vagoanele pe șine,
Ani mulți, s-a descurcat cu bine.
Dar a rămas o simplă amintire
Într-un depou de gară, acum – staționară.

Locomotiva, ține de poveste,
Căci foc în inima-i nu este.
Aburul, nu-l mai produce, acum că stă,
Nici zgomote sau fum nu ne mai dă.

Cu toate amintirile culese de pe drum,
Locomotiva este de acum
Obiect de admirație, pe drum n-a fost lăsat
Într-un oraș de capăt, e-acum de admirat.

De copil eu am aflat
Ce e planul înclinat
Când cu sania m-am dat
Pe dealul de lângă sat.

Dar, pe deal azi am urcat
Când zăpada l-a îmbrăcat.
Cu o sfoară am agățat,
Sania, sus am tractat.

Pe burtă m-am așezat,
Pârtia am abordat.
Patinele lunecau,
Pârtie! Toți se dădeau,

Loc făcându-mi, iute trec,
Eu cârmaci fără eșec.
Cu avânt o iau pe pantă
Cât viteza nu se gată.

Florile de sub zăpadă
De pe ramul lor stingher,
Stau zburlite şi-au să cadă
Din melancolia caldă, chiar în ger.

Am fost frumoase o vară,
Ne-am ascuns pe sub zăpadă,
Câteva petale, se ivesc pe-afară
Ici și colo iară, dar fără izbândă!

Unde se duc florile?
În ce suflet se ascund?
Când le-ngheaţă inimile,
Cu tot farmecul profund?

Numai ea, alba zăpadă,
De sămânţă se-ngrijeşte
Sub o plapumă să şadă
Până germeni îi mijeşte.

Stau acolo cât e iarnă
Hibernând în sinea lor,
Țărâna le e stăpână
Iar zăpada, nașa lor.

Angela Ciuraru, 04.12.2016

Pe unde pașii m-au purtat
în toamna asta minunată,
am luat cu mine din culoare,
frânturi de viață la plecare.

Am adunat și nostalgii
de care tu n-ai cum să știi,
erai departe sau aproape,
erai preocupat cu alte fapte.

Am pus din mine în fotografii
priceperea de amator,
mi s-a părut frumos, ușor
să fac din toamnă un izvor
la care poți veni dacă ți-i dor.

Angela Ciuraru

Privesc norii – văd furtuna, și ploaia,
Bogăția ei sau poate urgia.

Privesc cerul – văd dimensiuni în albastru,
Iubesc infinitul, culoarea, zarea și astrul.

Privesc pământul – văd toată iarba lui verde,
Pășesc peste ea, desculță, precum se vede!

Privesc spre pădure – văd acolo copacii.
Cum de au scăpat de tăiat, încă, săracii.

Privesc către păsări – visez, admirându-le zborul,
Ascult cântecul lor și mă chinuie dorul.

Privesc soarele – văd atâta lumină,
Galbenul din lan, este și a sa pricină.

Privesc floarea din câmp – îi văd forma, culoarea,
Parfumul irezistibil, îmi sugerează răcoarea.

Privesc femeia – văd în ea nemurirea,
Privesc copiii, gândind care le va fi devenirea.

Privesc bărbatul – îi intuiesc înțelepciunea,
Va fi el în stare să cucerească femeia și lumea?

Privesc în amintiri – văd timpul trecut.
A fost el așa cum am vrut?

Privesc iar la cer ca la o icoană,
Mă rog. ca Cel de sus, să mă mai vadă!

5 iunie 2019