Privesc norii – văd furtuna, și ploaia,
Bogăția ei sau poate urgia.

Privesc cerul – văd dimensiuni în albastru,
Iubesc infinitul, culoarea, zarea și astrul.

Privesc pământul – văd toată iarba lui verde,
Pășesc peste ea, desculță, precum se vede!

Privesc spre pădure – văd acolo copacii.
Cum de au scăpat de tăiat, încă, săracii.

Privesc către păsări – visez, admirându-le zborul,
Ascult cântecul lor și mă chinuie dorul.

Privesc soarele – văd atâta lumină,
Galbenul din lan, este și a sa pricină.

Privesc floarea din câmp – îi văd forma, culoarea,
Parfumul irezistibil, îmi sugerează răcoarea.

Privesc femeia – văd în ea nemurirea,
Privesc copiii, gândind care le va fi devenirea.

Privesc bărbatul – îi intuiesc înțelepciunea,
Va fi el în stare să cucerească femeia și lumea?

Privesc în amintiri – văd timpul trecut.
A fost el așa cum am vrut?

Privesc iar la cer ca la o icoană,
Mă rog. ca Cel de sus, să mă mai vadă!

5 iunie 2019

Bătrâna salcie străjuiește malul lacului.
Prin ea, au trecut toate adierile vântului
Și seva dulce a pământului
Salcia, se știe, e plângătoare
Cu toate acestea, e uimitoare!

Salcia, nu lasă pe nimeni să-i șteargă lacrimile
Deși, plânsul ei se aude în toate adâncurile
Ale apei, pe care o străjuiește
Ale pământului, pe care crește.

Bătrâna salcie, este un copac smerit
Își ține crengile mereu aplecate
Pe ramuri, îi cresc doar lănci nu prea late
Rădăcinile-i, cată umezeala în pământul iubit.

Salcia, nu ridică niciodată ochii spre cer și soare,
Dar soarele îi străbate pletele-i rare
Îi mângâie durerile pe care le are
Marcate-n inele, în coajă, pe trunchiul ei mare.

Bătrâna salcie, rămâne o veșnică iubitoare a apei
De dorul ei, privește la ape, de pe alei
Ei i s-a dăruit cu toate ramurile înmugurite,
Înverzite, îngălbenite, în iarnă complet despletite.